Editoriale

De ce vă temeţi să trăiţi?

Nu cred să fie om care să nu se fi întrebat, măcar o dată, care este scopul, misiunea lui în viaţă. Cei mai norocoşi o ştiu şi urmează toţi paşii împlinirii ei, alţii încă o caută, iar unii orbecăie toată viaţa. De unde ştiu unii oameni ce au de făcut? Toţi sunt caracterizaţi de o imensă încredere în ei. Şi-au ascultat sufletul, intuiţia, ştiu exact ce le place să facă şi ce nu, ştiu foarte bine la ce se pricep şi ce ar vrea să înveţe şi îşi urmează calea, fără să aplece urechea la ce spune lumea. Alţii, mai puţin norocoşi, pun întrebări şi aşteaptă răspunsuri. Cei curajoşi şi-au luat viaţa în mâini şi şi-au văzut de drum. Îi identifici uşor după încrederea pe care o afişează şi liniştea care le izvorăşte din suflet. Sunt oamenii cărora nu le este teamă să stea singuri cu ei.

Se ştie că duşmanul cel mai mare al nostru este frica, acel simţământ care ne macină până la nebunie, dacă nu ştim să-l punem la punct. Mulţi se tem de moarte, foarte mulţi au o frică de viaţă. Le este teamă să stea singuri cu ei, să discute sincer cu sufletele lor şi acceptă frânturile de viaţă pe care le aruncă toţi cei din jur. Uneori le prind şi se bucură să trăiască în destinul şi în siajul altora, alteori le scapă din mâini şi spun că n-au avut noroc. Aşa ajung să fie victime de tot felul – ale violenţei domestice, ale şefilor, ale familiei şi, cel mai grav, ale propriilor terori.

Câte femei nu au căsnicii mizerabile, dar pe care totuşi le duc mai departe fie pentru că societatea cere să aibă o familie, fie de dragul copiilor ori al averii adunate alături de un ipochimen care le stâlceşte în bătaie ori se hrăneşte din sufletul, banii şi energia lor. Cunosc femei excepţionale care ar putea avea vieţi superbe, dar acceptă traiul lângă câte un individ care nici măcar scamele de pe papuci nu ar merita să le adune. Le este teamă să trăiască singure cu ele şi suportă mârlăniile unor oameni care se hrănesc din suferinţa lor. Nu vor să înveţe nimic nici măcar atunci când sunt stâlcite în bătaie. Nu s-au întrebat niciodată, sau, dacă au făcut-o, au rostit în şoaptă, cine sunt cei care le drămuiesc secundele şi respiraţiile?

Cunosc domni care îndură traiul lângă o duduie-bărbat, care ştie să bată din picior şi cu pumnul în masă mai ceva decât un arnăut în soldă. Firi sensibile, le este greu să accepte că, dincolo de învelişul carnal, au alături un bărbat, nu o doamnă. De ce acceptă? Fiindcă s-au obişnuit să fie victime şi se tem că ar putea avea propria lor viaţă. Ştiu oameni super capabili care rămân legaţi de contracte care nu-i reprezintă, care nu le mai aduc nici o bucurie, dar rutina este mai mare decât ambiţia.

Oamenii ăştia mari şi care se tem să-şi trăiască vieţile au copii, care vor ajunge şi ei adulţi. Vor creşte după tiparul pe care îl au în faţa ochilor, vor adopta obiceiuri pe care le văd secundă de secundă în casă şi vor deveni fiii copilului care au fost cândva şi care a crescut. Plini de temeri, de angoase, îşi vor căuta drumul în viaţă legaţi la ochi şi îndrumaţi de cei lângă care vor accepta să trăiască.

De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Fiindcă ne temem de propria persoană. Ne supunem mult prea mult cutumelor sociale şi nu avem curaj să spunem „Gata! Din secunda asta voi trăi viaţa mea şi nu clipele cerute de cei din jur!”. Costurile unei astfel de decizii sunt mari, dar răsplata este imensă. Aşa putem obţine libertatea de a ne trăi propriile vieţi şi de a ne împlini adevărata misiune – aceea de a ne trăi propria viaţă!

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *