Editoriale

Iartă-mă pentru neînţelepciune!

Răsfoind colecția mea de editoriale, mi-am amintit de o întâmplare în care protagonist a fost un elev. Scena s-a petrecut mai demult, într-un tramvai. Pentru cine încă nu a aflat, tramvaiul nu este doar un mijloc de transport, ci şi un club de socializare sau un loc pentru discursuri. Unii vorbesc singuri, alţii încearcă să-şi găsească tovarăşi pe care s-ăi ţină de vorbă. Alţii, pur şi simplu fac terapie psihologică, în sensul că îşi varsă tot năduful, fără să ţină cont că-i pot deranja pe cei din jur. Cu toţii avem probleme, iar o supradoză nu este recomandabilă nimănui. 

Cu ceva timp în urmă, într-una din staţiile de tramvai din Iaşi s-a urcat o doamnă în vârstă. Cochetă, elegantă, părea un om cu educaţie şi tolerant. Pe un ton imperator i-a cerut unui puşti să se ridice de pe scaun şi i-a ţinut morală despre bunele maniere. Atitudinea doamnei nu mi-a plăcut, în schimb l-am admirat pe băiat, care nu s-a lăsat intimidat. Mai mult, nu le-a dat apă la moară nici celor din jur, care imediat s-au lansat în tot felul de sudalme şi predicţii despre viitorul copilului. La puşcărie ai să ajungi cu astfel de comportamente. Încăpăţânarea nu-i bună! Părinţii tăi nu te-a învăţat nimic, măi băiete?”, s-au stropşit cei din jur la copil. Răutăţile au început să curgă, iar refuzul elegant al puştiului de a se ridica de pe scaun şi fermitatea în a-şi apăra poziţia au ridicat la cer corul depresivilor. Deja era văzut ca un rău-făcător, deja părinţii lui putrezeau în puşcării fiindcă nu şi-au crescut cum trebuie odrasla, deja nu se mai putea trăi în ţara asta din cauza tinerilor care nu-i respectă pe cei în vârstă. Din punctul meu de vedere, deja nu se mai putea circula cu tramvaiul fiindcă atmosfera era mai mult decât apăsătoare. „Dacă doamna mi-ar fi vorbit frumos, dacă fi văzut are probleme de sănătate i-aş fi cedat locul. Eu nu mă sperii nici de ţipete, nici de ameninţări. Şi apoi, cine sunteţi dumneavoastră şi cu ce drept îmi vorbiţi aşa? Şi de ce luaţi în derâdere numele părinţilor mei?”, a întrebat copilul.

Ce-i drept, cu toţii l-au tratat ca pe un bilet de tramvai folosit şi mai că îl apucau de guler să-l arunce dincolo de uşă.

Scena mi-a adus în minte câteva vorbe de-ale bunică-mii, care repeta mereu că vârsta nu îţi oferă mereu şi înţelepciune şi că bătrâneţea poate fi o boală dacă nu ştii să o previi. Sfatul ei ar trebui să fie reţinut! Trebuie să avem grijă ca atunci când ne numărăm anii să nu plusăm şi la metehne. Ne vor fi de ajuns doar tabieturile, nu este nevoie să mai numărăm şi răutăţile.

Revenind la povestea noastră, doamna în vârstă a călătorit în picioare preţ de câteva minute, cât a trecut până la următoarea staţie. Copilul al cărui viitor era văzut în culorile cele mai sumbre a mers cu tramvaiul aproape o jumătate de oră, până la capătul cursei. Când a coborât, purta în spate un ghiozdan a cărui greutate concura lejer cu a lui, iar într-o mână avea un baston cu care își mai lovea din când în când proteza care îi ținea loc de picior…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *