Povești

Călătorie în lumea poveștilor pierdute

În fiecare seară, înainte de culcare, Fetița lua o carte din bibliotecă și citea măcar o poveste. Îi plăcea mult să-și reîntâlnească eroii, să se bucure alături de ei și să-și imagineze noi aventuri. Avea mereu impresia că pășea în lumi ireale, în care ea însăși avea de dus la îndeplinire foarte multe misiuni. Totul a fost frumos până într-o seară când, în momentul în care a redeschis cartea, i s-au înfățișat doar file goale. Copila făcu ochii mari, a mirare, iar când a strâns cartea la piept a auzit un scâncet. Se uită în jur și nu văzu pe nimeni. „Eu sunt”, șopti Povestea! „Mi-am pierdut eroii. Au fugit în căutare de senzații tari. Mi s-au plâns că nu mai sunt atractivi, că nu mai prezintă interes și au pornit să-și caute alt stăpân”.

Îngândurată, Fetița închise cartea de povești și adormi cu gândul la ciudata întâmplare…

Între timp, Povestea se așeză la sfat cu ea însăși. Întrebările curgea ca apele învolburate mânate de furtună, gândurile i se adunau precum stolurile negre de păsări dornice, la începutul toamnei, să-și schimbe cuibul. „De ce or fi plecat toți cei din cartea mea? Și Scufița Roșie a plecat, și Fetița cu Chibrituri, și Tom Degețel, iar de Hansel și Gretel nu mai spun.  Au rupt-o la fugă de nici firimituri nu au mai lăsat în urmă. Oare și la alții o fi la fel?”, se întrebă Povestea, apoi porni să caute răspunsuri la prietenul ei, Basmul. Era convinsă că alături de el va găsi leac pentru necazurile ei și că eroii se vor reîntoarce în carte, spre bucuria ei și fericirea copiilor. „Altfel de ce ar mai citi copiii o poveste fără aventuri şi ar mai păstra o carte fără nicio poveste?”.

Când ajunse la cabana Basmului, ușa era larga deschisă, iar pragul era plin de urme de pași și de frunze strivite. Parcă tot ruginiul toamnei se mutase pe cele trei scări micuțe, pe care păși cu teamă. Ce să se fi întâmplat? De unde vine liniștea asta? De obicei, cabana era plină de veselie, de vocile răsunătoare ale lui Harap-Alb, ale lui Sfarmă-Pietre, ale lui Strâmbă-Lemne. Și, din când în când, la ora exactă, buzduganul Zmeului se proptea în peretele de deasupra șemineului pe care erau mereu un samovar plin cu ceai. Povestea intră temătoare, deschise o ușă, apoi alta, trecu prin coridoarele acum pustii și urcă încet pe scara ce ducea la mansardă. Cândva, locul era plin de spiriduși și de zâne, care țineau mereu sfat și puneau la cale noi distracții pentru copii. În timp ce unii exersau de zor cu noile baghete magice, alții făceau demonstrații cu noile modele de artificii sau puneau la cale metode hazlii prin care cănile să se umple singure cu ciocolată caldă. Mansarda era un loc perfect pentru magie. Acolo aveai tot ce-ți trebuie pentru a prepara cornurile cu cremă de vanilie care ajungeau la copii imediat ce prichindeii se gândeau la ele, pentru a scoate din ceaunele imense gogoșile înfuriate că au fost ținute cam mult la dospit ori merele îmbrăcate perfect în caramel. Jeleurile se întindeau mereu fericite la soare, iar bomboanele cu mentă se rostogoleau iute pe toboganul cu care se umpleau pungile de cadouri. Era o lume minunată, care acum părea părăsită.

„Unde or fi cu toții?”, se întrebă Povestea, și drept răspuns primi un oftat. „Au plecat”, răspunse Basmul. „S-au înfuriat, au ținut sfat și au plecat trântind ușile în urma lor. Au luat toate dulciurile, baghetele, jobenurile și toate magiile și duși au fost”, spuse Basmul cu voce din ce în ce mai puternică, din care se simțea supărarea.

„Știu sigur unde vom primi ajutor. Hai la Legendă, ea va dezlega misterul”, spuse Povestea, în timp ce-i întindea o batistă imensă Basmului. Avea nevoie pentru a usca fața plină de lacrimi a uriașului ce odată aducea atâtea fericire.

Pe drumul spre Legendă nu au îndrăznit să scoată niciun sunet. Se temeau de ecouri, care le-au fi putut duce vocile cât mai departe, dar și de gândurile pe care cu greu le puteau stăpâni să nu o ia la fugă. Erau și ele, gândurile, curioase să afle unde au fugit eroii și parcă tare mult le-ar fi plăcut să fie alături de ei în loc să se ciocnească de capul Poveștii și de claia de păr a Basmului.

„Hai că am ajuns”, spuse Povestea în timp ce-și trăgea sufletul. Urcase cu greu Olimpul, și cu fereală. Nu voiau să facă zgomot că nu era deloc bine să trezești Uriașii. În timp ce împingeau ușor de poarta de la Regatul Legendei, un fum gros se ridica din turn. Mirosea a ambră de nu puteai respira. Totul în jur era cuprins de fum, iar Poveștii și Basmului li se tăiaseră răsuflarea când au văzut de unde venea prăpădul.  În mijlocul încăperii era o pipă imensă, din care Legenda trăgea cu mâhnire. Din când în când, când jarul se mai stingea, scotea câte un tăciune aprins din vulcanul din apropiere și-l arunca peste Ambra care trosnea smerită. Legenda era mâhnită și trebuia să-i fie alături. „Ce faci aici? Am crezut că ai dat foc Olimpului!”, strigară într-un glas Povestea și Basmul. „Nu mai durează mult și ajug și acolo. Cine mai are nevoie de muntele magic? Nu vedeți că toți au plecat? Și zeii, și zeițele, și centaurii, și muzele, și ciclopii. Cu toții au fugit. Până și eroii au plecat, pare-se că nu mai au nevoie de mine”, a suspinat Legenda. Mâhnirea celor trei prieteni creștea pe măsură ce gândurile le zburau în trecut, când fiecare era înconjurat de personaje fantastice, care aduceau atâta bucurie milioanelor de copii care îşi doreau să fie mai buni, mai curajoși, mai determinați să lupte cu Răul. „De ce or fi plecat cu toții? Și unde s-or fi dus?”, s-au întrebat Povestea, Basmul și Legenda.

În vreme ce ei își frământau mâinile și se temeau de momentul în care vor fi înghițiți de Marea Nepăsare ori de Marele Necunoscut, fugarii stăteau la sfat. Își dăduseră întâlnire pe Tărâmul dintre Ape și-și vărsau ofurile. „Ne-am săturat să fim mereu dați deoparte. De când cu mașinăriile alea de le spune telefoane, calculatoare, tablete nimeni nu ne mai bagă în seamă. Aventurile mele mai sunt citite, în cel mai bun caz, din obligație. Nu-i mai interesăm deloc pe copii”, tună Zeus, apoi aruncă spre pământ un mănunchi de trăsnete. „Eu ce să mai zic? De mine chiar nu-și mai amintește nimeni. Cui îi mai pasă de Piperuș-Petru, fiul lui Florea Înfloritul?”. „Eu am noroc cu primăvara, cu luna lui Mărțișor, când unii își mai amintesc și de Baba Dochia”. „Nu fiți supărați, sigur vom găsi noi o soluție să-i atragem din nou pe copii”, spuse Albă-ca-Zăpada. „Ție ce-ți pasă? De tine încă nu au uitat. Joci în filme, apari pe tricouri, pe ghiozdane, dar de mine cine îți mai amintește?”, se stropși Fata Moșului. „E greu de luptat cu noii monștri, cu Pasărea cu Oțel, cu vedetele Lego. Eu nu mai impresionez pe nimeni, mi-am pierdut fioroșenia”, suspină Căpcăunul, fostul dușman de temut al Prințului Fermecat, cu care, între timp, legase o prietenie frumoasă. „Eu zic să chemăm în ajutor Peștișorul de Aur. Sigur ne va ajuta”, plescăi încrezătoare Micuța Sirenă, apoi făcu o piruetă din coadă.

Văzut de sus, sfatul celor ajunși pe Tărâmul dintre Ape părea o gâlceavă fără sfârșit. Fiecare dintre ei își plângea de milă, se văicărea și găsea motiv de ceartă cu cei din jur. „Nimeni nu e mai amărât decât mine”, păreau să spună cu toții. „I-a priviți cât de supărați sunt. Ei nu își dau oare seama că puterile lor sunt fără de sfârșit?”, spuse Nourilă, unul dintre Îngerii păzitori ai copiilor. „Hai să-i ajutăm, că în curând vor veni zorii și nu este bine ca ziua să înceapă fără nicio poveste, basm ori legendă. Vom ruga Consiliul Îngerilor să le vorbească”, veni în ajutor și Aurora Cea Sfătoasă.

Pe măsură ce noaptea își culegea stelele de pe cer, Fetița își urmărea visele în care, de această dată, au apărut toți eroii ei dragi din povești. Se juca împreună cu toți, era pe rând și prințesă, și cavaler, și mașteră, și pitic, și zeiță pe Olimp. Nu știa că totul era o magie, pusă la punct de către Îngerii păzitori, care au trimis aceleași vise tuturor copiilor. „Nu vă mai plângeţi, nimeni nu vă poate înlocui în inimile oamenilor. Cum ar fi copilăria fără povești? Cum ar fi viața oamenilor mari fără eroii pe care să-i dea de exemplu celor mici? Cum ar fi viața bunicilor fără poveștile pe care să le citească nepoților? Nu vă temeți de noile mașinării și împrieteniți-vă cu ele. Noi vom ruga oamenii mari să vă facă loc și vouă în noile tehnologii astfel încât să vă puteți duce mereu misiunea la capăt. Copiii au nevoie de voi și nu aveți voie să fugiți”, veni din Cer porunca de la Consiliul Îngerilor.

* * *

„Ce vis frumos am avut, Bunico”, spuse Fetița când sări din pat. „Toată noaptea am fost alături de Bambi, de Alba Ca Zăpada, de Zeița Diana, am căutat Punguța cu Doi Bani, m-am întâlni cu Harap-Alb și Zmeul Cel Rău mi-a dat înghețată de căpșuni. Am băut rouă cu Mica Sirenă, iar Peștișorul de Aur mi-a spus că va avea grijă mereu de povești”, adăugă micuța, apoi avu o tresărire. Alergă spre raftul ei de cărți și scoase cartea de noapte bună. Când îi dădu coperțile deoparte zâmbi larg – Povestea era la locul ei, iar eroii își vedeau de treburile lor. La fel și Basmul, și Legenda. Nimic nu părea să se fi schimbat. „Mi s-a părut. Cum să dispară poveștile?”, zâmbi Fetița.

Întrebări pentru copii (chiar şi mai mari) – „Care este/a fost povestea ta preferată? Ce te-a inspirat din poveste/basm/legendă? Cât de importante sunt poveştile? Spune/scrie povestea ta personală”    

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *