Interviuri

“Suficiența este cea mai periculoasă stare pentru un om, pentru oricine și în orice stadiu al dezvoltării sale”

* dialog cu pianista Raluca Știrbăț, președintele Societății Internaționale „George Enescu din Viena

Ce timp mai bun am fi putut găsi pentru un dialog cu pianista Raluca Știrbăt decât în preajma zilei de naștere a lui George Enescu, compozitorul căruia i-a dedicat multe dintre acțiunile sale? Și ce loc mai bun ar fi putut fi decât Copoul Iașului, din care Raluca Știrbăț a plecat pentru studii la Viena? Am discutat într-o după-amiază caldă de august despre muzică, despre talent și dăruire, despre valoare și misiunea fiecăruia dintre noi.

La prima ediție a Galei Oamenii Timpului ați primit Premiul special pentru proiectul dedicat salvării și restaurării Casei „George Enescu” din Mihăilenii Botoșaniului.

A fost o surpriză imensă! Eu venisem la Iași, la Gala Oamenii Timpului, pentru un concert caritabil dedicat campaniei de restaurare a casei. Proiectul de la Mihăileni era la început și erau multe nevoi financiare. Am primit un premiu, care m-a onorat mult mai ales că a venit din partea acestei extraordinare echipe Timpul”. Ei mi-au fost alături și în campania de donații, mi-au dat ocazia să public articole despre Enescu, în general, și despre istoria casei de la Mihăileni, în special. Casa de la Mihăileni își pierduse cumva locul în biografia „oficială” a lui Enescu. Oricum, biografia lui trebuie rescrisă urgent pentru că există la noi la ora actuală este o istorie trunchiată, care era acceptată până în 1989.  Sunt foarte multe aspecte importante care nu sunt cunoscute sau, mai rău, au fost trecute sub tăcere ori prezentate alterat pentru a se încadra în anumite politici care „dădeau bine” înainte de 1989.

Este o misiune complexă. Ce presupune?

Avem în acest moment multă literatură despre Enescu și mă gândesc strict în primul rând la scrierile muzicologice. Există zeci de cărți, de volume, și sute de articole scrise de muzicologi români din vechea (sau mai noua) generație. Aceste studii – sau măcar o parte dintre ele, cele mai importante – ar trebui traduse în limbi de circulație internațională. Este ceea ce am încercat și reușit cu volumul “Capodopere Enesciene”, al lui Pascal Bentoiu, volum tradus în limba germană și apărut sub titlul George Enescu – Meisterwerke la prestigioasa editură berlineză Frank & Timme, în noiembrie 2015. A fost o muncă titanică pe care am dus-o la bun sfârșit împreună cu două traducătoare excepționale de limbă română, Larisa Schippel și Julia Richter. O realizare extrem de importantă, având în vedere că în spațiul german (și în general, în afară) aproape nu există literatură de specialitate despre compozitorul român.

V-ați dori să semnați o monografie despre Enescu?

În limba română există deja, printre multe altele, acea monografie din 1971, o ediție remarcabilă coordonată de Mircea Voicana (Editura Academiei R.S.R., București 1971 – n.a.), două volume cu informații multe și prețioase. Pe de altă parte însă multe lucruri ar trebui rescrise, iar o asemenea monografie nu poate fi decât rodul muncii unei echipe, care să i se dedice preț de câțiva ani.  Este o parte  din ceea ce voi încerca eu să fac, pe lângă teza mea de doctorat (George Enescu – Creația pentru pian, Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, 2014, îndrumător științific prof. univ. dr. Viorel Munteanu), care este, desigur, una în primul rând muzicologică și pe care intentionez să o public, inclusiv în limba germană. În lucrare am prezentat succint, la începutul fiecărui capitol, constelația  în care s-a născut fiecare dintre compozițiile pentru pian enesciene. Aceste aspecte biografice vor căpăta mai multă greutate într-un viitor volum.

Ce anume din viața compozitorului v-ar plăcea să rescrieți? Ar exista un moment anume?

Nu neapărat un moment anume.  Mi-ar plăcea să scriu, și ar fi o acțiune de mare răspundere și mare amplitudine, pentru că tot destinul lui este extrem de interesant – de la primele apropieri de muzică, din copilărie, apoi plecarea din țară și studiile la Viena și Paris, perioada războaielor mondiale, în care el s-a întors de fiecare dată în România. A ținut mereu ca în timpul războaielor să se întoarcă acasă. Trebuie scris și despre exilul forțat, din 1946, dar și despre dorul de România care l-a măcinat la propriu. L-a durut mult faptul că nu a mai putut reveni în țara natală, unde dorea să-și trăiască bătrânețea. A fost visul lui să se retragă în România, să compună în liniște, apoi să se odihnească în pământul țării sale.

Povestiți cu patos despre Enescu, simt o legătură aproape empatică.

(Râde) Același patos l-ați simți și dacă aș povesti despre Beethoven, Brahms sau Bach. Noi vorbim acum despre Enescu și de ce facem asta? Cu siguranță pun o doză mai mare de patos când vine vorba de compozitorul român, pentru că Brahms, Beethoven sau Bach nu mai au nevoie de nicio prezentare. Ei sunt cunoscuți plenar, la adevărata lor valoare, mai este foarte puțin de descoperit acolo.  Atât ei cât și opera lor sunt binecunoscuți, lucru care nu e valabil în cazul lui Enescu. Aici este nevoie de un plus de muncă, de energie, de pasiune și nu doar din partea mea, ci a mai multor oameni care ar trebui să se ocupe consecvent de această problemă pentru ca Enescu să-și ocupe locul pe care îl merită în Parnasul muzical.

Cum v-ați apropiat de viața și opera lui?

Pe când eram copil, erau acele concursuri de pian la care participam, printre care «Lira de Aur» de la Suceava (la care Raluca Știrbăț a câștigat Marele Trofeu în 1987 – n.a.) unde exista și o piesă românească impusă, ceea ce era un lucru foarte bun și care, din păcate, nu se mai practică decât sporadic. Este adevărat că până în 1989 exista un soi de obligativitate, dusă până la saturație, de a introduce în programele concertelor (sau competițiilor) muzică românească, chiar dacă aceasta nu era întotdeauna cea mai valoroasă. Total de acord. Acum asistăm însă la reversul medaliei, pentru că muzica românească a devenit mai degrabă o raritate în programele de concert. Revenind la acele miniaturi din repertoriul de concurs al tinerilor candidați, piesele de Radu Paladi, Mihai Jora, Sigismund Toduță ori Constantin Silvestri, ajutau enorm un copil să-și dezvolte urechea și simțul muzical, ritmic și pe cel al frazării, fiind vorba de o muzică extrem de rafinată și complexă, cu toate că erau piese concepute și scrise pentru copii. Din păcate, s-a renunțat la obligativitatea acestei probe. În acest mod m-am apropiat de Enescu, așa cum m-am apropiat și de ceilalți compozitori români. În ciuda vârstei, aveam un repertoriu destul de larg. Cântasem și Debussy, și Ravel, și Prokofiev, și făceam deja, instinctiv, anumite comparații – asta îmi place, asta mai puțin.  Îmi amintesc că prima piesă pe care am învățat-o de Enescu, pe la 11 ani, a fost Bourrée din Suita op. 10. Atunci am avut revelația genului – mi-am dat seama că acest compozitor, despre care nu știam, evident, mai nimic, oferea o muzică cel puțin la fel de interesantă ca a lui Debussy ori Rahmaninov, pe care îi cunoșteam cât de cât. Vorbim despre primele experiențe, fiindcă de-a lungul anilor am aprofundat temeinic acest repertoriu, până când am ajuns să realizez integrale enesciene (cea pentru pian solo, pentru casa de discuri germană Hänssler Classic, în 2015, cea de violoncel și pian sau cea de lied – n.a.). Cu timpul, am realizat că aveam de-a face un colos încă nedescoperit în primul rând de noi, românii. Se cântă mult prea puțin.

Și pentru că ați făcut un parcurs în copilărie, cum ați început călătoria cu muzica?

Primele „manifestări” muzicale au fost când eram foarte mică.  Imitam tot ce auzeam la radio, îmi plăceau foarte mult ABBA sau șlagărele românești de atunci. Le cântam cu unele cuvinte stâlcite, bănuiesc că aveam mai puțin de doi ani. Pe la 3 ani bunica mi-a făcut cadou un pian mic chinezesc care avea un soi de xilofon atașat, devenit ulterior jucăria preferată. Părinții mei au observat că îmi place, că sunt muzicală, iar pe la cinci ani am mers la o testare. Profesorii au constatat că am ureche bună și un simț ritmic foarte dezvoltat (un dar foarte important pentru un viitor muzician – n.a.), iar un an mai târziu am început studiul la Școala Populară de Artă, după care am continuat la Liceul “Octav Băncilă”. De pe la vârsta de 14 ani am început să lucrez cu Adriana Bera, care preda atunci la Conservatorul din  Iași. Primul an de conservator l-am urmat la Academia de Muzică din Iași (astăzi Universitatea de Arte “George Enescu”), la clasa prof. Mircea Dan Răducanu, cu care colaborasem și în copilărie. În anul doi de facultate am dat admitere la Universitatea de Muzică din Viena și am fost admisă (prima cu punctaj maxim – n.a.).

Cum a fost întâlnirea cu Viena?

Înainte de a mă stabili acolo mai fusesem o dată sau de două ori, dar evident că a însemnat un moment zero în viața mea. A fost, în primul rând, un șoc muzical, apoi cultural, social. Este un oraș ideal pentru un muzician, din toate punctele de vedere, cu o multitudine de concerte, de evenimente. La Viena sunt cei mai buni muzicieni veniți din toate colțurile lumii. Sunt și copii și tineri extrem de interesanți și de dornici de a face lucrurie temeinic. Acolo poți cunoaște foarte multe țări și popoare  într-un mod indirect și prin limbajul comun, al muzicii. Nu contează de unde vii și nici ce ai făcut înainte, ci doar ce vei face și cum te vei prezenta din acel moment încolo. Viena este un oraș frumos, încărcat de istorie, unde trecutul este păstrat și pus în valoare. Austriecii și vienezii sunt extrem de mândri, dar este un fel de mândrie dublată de această conștiință a valorilor de patrimoniu și a identității pe care acestea o dau unui popor. Este mai mult decât o carte de vizită.  Noi nu avem decât de învățat de la ei.

Și  învățăm?

Mult prea greu și mult prea lent, în ceea ce privește valorificarea patrimoniului. Pericolul este evident și iminent – aceste valori, odată pierdute, nu le mai poți readuce la viață. Este ceva ce se pierde definitiv. Patrimoniul nu mai poate fi refăcut sau reinventat pentru că ar fi ceva fals. Pierderea mare este și pentru generațiile viitoare, fiindcă nu vor mai avea parte de ceea ce noi am primit. Cu cât vom învăța mai repede, cu atât ne vom salva mai repede. Depinde de noi.

Proiectul de la Mihăileni ar putea fi un exemplu de bune practici. Cum a apărut? Dar societatea pe care ați fondat-o la Viena?

După primul disc lansat la casa de discuri Gramola din Viena (în 2011, la 130 de ani de la nașterea lui Enescu – n.a.), care conținea și lucrări ale compozitorului român, am constatat că am nevoie de un cadru instituționalizat pentru a realiza mai multe lucruri în această direcție și am înființat Societatea Internațională „George Enescu” din Viena. Avem deja o mini-stagiune de concerte, continuăm și cu alte evenimente. Este un mod concret de a-l face cunoscut pe Enescu, prezentându-l publicului larg. Povestea de la Mihăileni a început un an mai târziu, în august 2012. Cercetând pentru teza de doctorat și, în general, dorind să-l cunosc mai bine pe George Enescu, am mers prin țară, prin biblioteci și arhive, „scormonind” lucruri mai puțin cunoscute despre muzicianul din nordul Moldovei, căutând urmele sale (încă) palpabile. Am ajuns și la Liveni (satul natal), și la Cracalia (unde conacul familiei nu mai există, dându-i-se foc în 1946-47), și la Dorohoi, la casa și apoi la mormântul tatălui. Mi-am dorit să ajung și la Mihăileni ca să aprind o lumânare la locul unde își doarme somnul de veci mama și bunicii materni ai compozitorului. Am ajuns și am găsit ce am găsit…

Ce ați simțit la vederea casei?

Casa era, de fapt, un depozit de legume și adăpost de animale. Am simțit deznădejde, neputință, dar și o revoltă, o dorință imensă de a o salva și scoate la lumină. Monumentul ar putea fi un punct de reper pentru întreaga zonă. M-am bucurat enorm că încă mai era în picioare, pentru că primisem informații derutante. Am declanșat campania, la început cu o postare pe Facebook, o fotografie a casei. Apoi povestea a început să crească, a fost preluată de presă. Ne-au ajutat enorm jurnalistul Victor Eskenasy și Suplimentul de Cultură, care luni și luni de zile a găzduit campania. În noiembrie 2013 am reușit să includem casa pe lista monumentelor istorice, după care am început să strângem bani pentru consolidare. Am organizat concerte caritabile la Viena, Iași, Londra, Suceava și București, am declanșat campania de donații publice. În vara lui 2014 s-a făcut prima intervenție de urgență. Atunci practic a fost salvată, era ultimul moment în care se mai putea face ceva. Deja se prăbușise și pivnița, exista pericolul ca întreg edificiul să se surpe. În momentul în care au intervenit Ordinul Arhitecților, filiala București, și Fundația Pro Patrimonio, prin acțiunile coordonate de arhitectul Șerban Sturdza, lucrurile au început să se miște. Totul s-a făcut exclusiv prin donații publice și încă mai este nevoie de bani.

De curând s-a mai încheiat o etapă la casa de la Mihăileni, o clacă la care au participat, alături de comunitatea locală, persoane și personalități din țară și străinătate.

Așa este. Vorbim despre «Lutul Bun» sau «Mâna Bună», cum s-a numit această clacă, iar totul fost extraordinar! Îmi pare rău că nu am putut participa și la cele două anterioare, nu am putut veni în țară. Ultima clacă a implicat fățuirea pereților, o operațiune de care se ocupă exclusiv femeile, pentru că au mâinile mai fine și mai multă răbdare (râde – n.a.). În schimb, bărbații au gătit. Greul muncii l-au dus, desigur, femeile din Mihăileni și din comuna Hilișeu-Horia, care este alături de noi în această campanie și de unde este și meșterul care coordonează lucrările, Ovidiu Ionică, un om extraordinar. Ceea ce se va naște la Mihăileni, cu această casă ca un „sâmbure” în mijlocul acțiunii, va fi în primul rând un proiect pentru comunitatea locală, pentru toate satele din jur care ar putea înflori. Nu știu câți cunosc sau își mai amintesc că Mihăileni și Hilișeu-Horia nu erau niște sate obișnuite, ci târguri cochete și prospere. Mihăileni avea bibliotecă și baie comunală, era un loc  foarte special, la fel și Hilișeu-Horia, cu acel lăcaș bisericesc ctitorit de boierul Curt, un monument unic în țară. Astfel, Mihăileniul poate fi legat de celelalte locuri enesciene, unde ar trebui să se întâmple mult mai multe lucruri. Și acum voi folosi un cuvânt care nu îmi place: noi avem tendința să îl „bifăm” pe Enescu, cu acțiuni sporadice la aniversări sau comemorări. Or, în toate aceste locuri trebuie să aibă loc evenimente în mod permanent.

Caut cu ochii minții o viitoare imagine a ceea ce va fi la Mihăileni. Ce va fi în prim-plan?

O academie de muzică și arte vizuale, îi spunem noi, unde muzica, dar și pictura, și meșteșugurile sau teatrul își vor avea locul. Vor fi organizate cursuri de măiestrie, workshopuri și ne dorim să existe o permanență în ceea ce privește activitățile. Este un proiect amplu, deloc ușor de realizat, dar cred că reușita acestuia va fi un exemplu și pentru alte comunități. Dorim să revitalizăm acest spațiu, să dăm viață istoriei. În țară sunt atât de multe case memoriale (nu doar ale lui George Enescu, ci ale tuturor celorlalte mari spirite pe care le-a dat România) care „dorm”, dar situația se poate schimba. Ele trebuie să aparțină comunității, să arate că au viață. În plus, Mihăileniul (sau oricare altă localitate din nordul țării) poate fi atât de frumos și binevenit legat de mănăstirile din zonă, se poate dezvolta un turism cultural, istoric și chiar culinar,  dacă se dorește. Turiștii, de la noi sau de aiurea, ar putea astfel să descopere obiceiuri, locuri, oameni. Există un potențial enorm, pe care nici eu nu îl cunoșteam. În plus, am văzut cât de bucuroși și cât de mândri erau sătenii din Mihăileni de ceea ce se întâmplă acum în comunitatea lor. Așa ar fi frumos să se simtă toți românii.

Până la deschiderea academiei mai este ceva timp. Cum legăm prezentul de inaugurare?

Le luăm „pi rând” (râde – n.a.): am consolidat casa, am refăcut-o după original și cum ar fi putut fi altfel atunci când principalul „vinovat” al lucrărilor de restaurare este arhitectul Șerban Sturdza? (râde – n.a.) S-au folosit exclusiv materiale originale, s-a înlocuit acoperișul (de tablă), care nu mai avea nimic comun cu cel original (șiță – n.a), care a fost refăcut de niște meșteri extraordinari aduși special din Maramureș. Singurul element „adăugat” este instalația de curent electric.

Un proiect cu o astfel de anvergură a meritat pe deplin Premiul special primit la Gala Oamenii Timpului. Campania este dedicată tuturor persoanelor care fac lucruri frumoase. Trăiți lângă valoare, o cunoașteți, și aș vrea să vă întreb ce trebuie să facă fiecare dintre noi ca să fie considerat un Om al Timpului.

Bună întrebare. Cred că, în primul rând, trebuie să faci tot ceea ce îți stă în putință, este deja un punct de plecare foarte bun. Dacă te poți uita seara în oglindă și îți poți spune «Astăzi nu am trăit degeaba» sau «Astăzi nu am făcut umbră pământului degeaba», este mare lucru. Cred că fiecare dintre noi, după posibilitățile fiecăruia, este un factor important al comunității dacă face tot ceea ce îi stă în putință pentru ca lucrurile să fie bune și corecte. Ce mai înseamnă să fii un om de valoare? Cred că e important să nu faci compromisuri. Un om de valoare își rămâne fidel și nu renunță chiar și atunci când îi este greu, când poate nu reușește să ducă la bun sfârșit ceea ce a început. Pierderea apare atunci când renunți înainte de a începe. Ca om de valoare nu trebuie să te mulțumești cu puțin, nu te complaci în situații regretabile. Cred că suficiența este cea mai periculoasă stare pentru un om, pentru oricine și în orice stadiu al dezvoltării sale. Merită să încerci să înveți mai mult, să fii mai bun, să te perfecționezi, să faci mereu progrese.

Privind la realizările dvs îmi dau seama că respectați toate sfaturile oferite. Cât lucrați pentru un concert?

E relativ. Noi, muzicienii, nu lucrăm doar pentru concertele sau aparițiile în public în sine, ci și pentru programe sau repertorii diferite. Pot fi concerte solo, cu orchestra de muzică de cameră sau de lied. O „cifră bună” pentru mine este undeva la trei, patru sau cinci ore de studiu, dar zilnic, inclusiv sâmbătă și duminica. Unii pot spune că trei ore este puțin, dar pentru mine nu sunt. Contează calitatea studiului, eficiența, concentrarea. Nu mă interesează numărul (mare) de ore scurse în fața instrumentului. Ele trebuie să „curgă” cu rost. Cu siguranță, au fost momente în viață, și nu puține, în care am stat toată ziua la pian, cam 8 sau 10 ore adunate. Practic, studiezi toată ziua cu o scurtă pauză de masă sau un respiro. Vorbim despre perioadele în care pregătești un concert sau un concurs important ori un alt proiect mare, așa cum a fost înregistrarea pe disc a integralei Enescu pentru pian solo (album discografic desemnat „Discul Anului 2015” la Radio România Muzical și distins cu Premiul Radio România Cultural, 2015  – n.a.). În cinci zile am imprimat trei discuri. Acestea sunt programe „mamut” pentru care ar fi nevoie, în mod normal, de ani de zile și care nu pot fi realizate (mai ales într-un timp atât de scurt) fără șapte-opt ore de studiu zilnic la pian. În plus, se adaugă responsabilitatea enormă a unui astfel de proiect și faptul că, odată gravată pe disc, această muzică trebuie să se constituie într-un reper și o variantă discografică de referință, capabilă să inspire și alți muzicieni. Este nevoie și de perioade de respiro, ideal este să nu întrerupi total. Dacă vreți, e un pic ca la sport și în meseria noastră – muzicienii au foarte multe în comun cu sportivii.

Am observat la dvs o anumită rigoare. Așa erați și în copilărie, în adolescență? Cum era Raluca Știrbăț la vremea matricolei?

Am fost un copil matur, este adevărat, dar am fost, totuși, un copil normal. Am avut și jucării, și păpuși. Mă regăsesc în cuvântul rigoare, pe undeva, cred că m-am născut cu ea, mi-a fost insuflată și de părinți, dar și de dascăli – de toți, nu doar de dascălii de pian. La Viena am avut profesori extrem de riguroși în cel mai nobil sens al cuvântului și cred că fără rigoare nu poți realiza nimic cu adevărat valoros. Spuneam că este important să nu renunți, o ipostază în care mă regăsesc și, fără a dori să folosesc un clișeu, aș spune că nu țelul este important, ci drumul către el. Este important ce învățăm despre noi, cum învățăm, dar și modul în care ne schimbăm sau evoluăm. Învățăm lucruri despre noi pe care nu le-am fi bănuit niciodată. În adolescență aveam prieteni, dar eram mai retrasă– așa cum se întâmplă celor care au 10 pe linie, sunt șefi de promoție, cum am fost și eu… (râde – n.a.). Mă refugiam în muzică, în lectură, citeam foarte mult. Ca să fiu sinceră, nu cred că mi-am găsit locul în societatea de copii sau adolescenți, până când am ajuns la Viena. Aveam prieteni, dar eram mai retrasă.

Pe lângă muzică întrevăd și alte pasiuni. Vorbeați de lectură.

Și nu doar (râde). Ador filmele, cele de artă, peliculele bune.  Îmi place să călătoresc foarte mult. Sunt atâtea locuri în lume, și chiar și în România, pe care nu le-am văzut și încerc să ajung la cât mai multe destinații. În acest fel poți cunoaște oameni. Călătoriile dezvoltă foarte mult personalitatea, intelectul. Te schimbi, ca persoană, afli mult mai multe lucruri de la sursă. Uneori mai gătesc, îmi place și cred că nu ies lucrurile rele. Am învățat și bucătăria vieneză, care nu este deloc complicată, cu influențe inclusiv din România. Știați, bunăoară, că vestitele «Palatschinken» („clătite”) austriece derivă din românescul „plăcintă”? (râde – n.a.)

Deja vorbim de un răsfăț, care nu ar fi complet fără muzică. Îmi imaginez o scenă în care ați cânta alături de George Enescu și vă întreb ce piesă ați alege?

E o întrebare mult prea grea, dar totodată frumoasă.Mi-e greu să răspund, dar dacă ar fi existat vreodată o astfel de (nemaipomenită) întâlnire, iar Enescu ar fi cântat cu mine la vioară (pentru că el era deopotrivă un pianist, ba chiar și un violoncelist de excepție), probabil că aș fi ales Suita «Impresii din copilărie». Nu doar pentru că este o capodoperă pătrunsă de geniu de la primul până la ultimul sunet, unul dintre dintre piscurile creației enesciene, dar, din păcate, nu dispunem de o înregistrare cu Enescu interpretându-și suita. Deși imprimată în studiourile Radiodifuziunii Române în anul 1943 (împreună cu Dinu Lipatti la pian), banda nu mai există. Ce pierdere ireparabilă! Există doar scurte fragmente în arhiva Radiodifuziunii Franceze, în cadrul interviurilor realizate de Bernard Gavoty cu compozitorul român în 1951. În plus, ceea ce mi se pare fascinant aici este faptul că Enescu prelucrează mental și emoțional, la maturitate, după decenii, primele sale amintiri, cele mai fragede, legate de casa, grădina și personajele de la Liveni. Nu vorbim, însă, de simple imagini transpuse în muzică, ci de o regresie în timp sau – dacă vreți – chiar de o „auto”-psihoterapie. Știm prea bine că a avut o copilărie grea (deși lipsită de orice griji financiare), pentru că a fost înconjurat de o grijă excesivă, ca într-o colivie de aur, după ce părinții săi au pierdut șapte copii. Micuțul George era ținut departe de musafiri și era arătat rareori ca un trofeu, de departe, și doar rudelor apropiate. Jorjac nu a avut practic, până în perioada studiilor vieneze, niciun partener de joacă de vârsta sa.

Ce mai pot și trebuie să facă românii pentru George Enescu?

„Țelul” nostru comun în ceea ce-l privește pe Enescu trebuie să fie introducerea compozițiilor sale în repertoriul curent, nu doar o dată la doi ani în festival ( Festivalul Internațional „George Enescu” de la București – n.a), ci și în școli, în licee, în conservatoare. El trebuie să devină unul dintre compozitorii „standard”, în cel mai frumos sens al cuvântului. Deocamdată ne mulțumim a-l „bifa” și este vorba, de obicei, de piesele de tinerețe, mult mai accesibile publicului, dar și muzicienilor, piese care se învață mai ușor. Or, Enescu are nevoie de mult timp  pentru a fi asimilat și redat la adevărata lui valoare, dar fiecare clipă petrecută cu această muzică e o sărbătoare a minții și sufletului.

Originară din Iaşi, Raluca Ştirbăţ a studiat la Universität für Musik und darstellende Kunst din Viena, la clasa Prof. Jürg von Vintschger, unde şi-a încheiat studiile cu renumita diplomă vieneză Solistendiplom şi titlul de Magister Artium. A fost bursieră a Societăţii „Beethoven“, a fundaţiei „Martha Sobotka-Janaczek“ şi a Clubului Rotary din Viena precum şi a Nippon Foundation din Tokio şi a fundaţiei „Madeleine Blaireville“ din Elveţia. A participat la numeroase cursuri de măiestrie ale pianiştilor de renume Murray Perahia, Hans Leygraf, Lory Wallfisch, Aquilles Delle-Vigne sau Marek Drewnowski. Raluca Ştirbăţ este laureată a numeroase concursuri şi festivaluri naţionale şi internaţionale:  concursul internaţional „Sanremo Classico“ – Italia (Premiul I), „Stefano Marizza“ – Trieste, Italia (Premiul I), „Virtuosi per musica di pianoforte“ – Cehia (Premiul I), marele trofeu Lira de aur al concursului „Ciprian Porumbescu“ – Suceava şi premiul special al Asociaţiei „Jeunesses musicales“. A participat la festivaluri internaţionale de renume din Austria, Elveţia, Polonia, Ungaria,Tunesia, Bulgaria, România sau Republica Moldova. A avut apariţii pe scene importante din Austria (Konzerthaus, Musikverein, Sala Mare Radio, Yamahasaal, Theresianische Akademie, vechiul şi noul Mozarteum în Salzburg, Stefaniensaal în Graz). A fost invitată să concerteze în întreaga Europă, USA, Canada, dar și în Iran, Singapore, Cipru, Turcia, Tunisia, Maroc. Raluca Știrbăț este inițiatoarea campaniei internaționale de salvare a casei Enescu din Mihăileni. Pentru meritele artistice excepționale și pentru angajamentul social, Ministerul de Interne al Austriei i-a acordat, în martie 2013, titlul de „Mesager al integrării”, iar Fundația Pro Patrimonio statutul de Membru de onoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *