Interviuri

„Am intrat în amfiteatru ca într-o biserică”

Profesori universitari cu state vechi, specialişti recunoscuţi în mediile internaţionale, Evelina şi Dan Moraru sunt, în primul rând, români cu inima cât Cerul şi prietenii de nădejde ai tuturor copiilor. Au îngrijit zeci de mii de copii, au ajutat mii de tineri să ajungă specialişti de marcă, se bucură de orice clipă petrecută împreună, iubesc oamenii şi educaţia de calitate. Aşa începe povestea Evelinei şi a lui Dan Moraru, doi dintre cei mai buni medici pediatri din România.

– Aveţi o profesie foarte frumoasă, dedicată celor mici. Cum aţi ales să deveniţi medici?
Evelina Moraru – A fost o opţiune din copilărie, aşa mi-am dorit mereu. Mama mea avea o boală dificilă, o hipertiroidie, şi ajungea deseori la spital. Eram aşa de îngrijorată încât mă gândeam «Ce bine ar fi să mă fac eu medic ca să o vindec». Opţiunea pentru Pediatrie a venit tocmai de la mama. Eu eram primul copil din trei şi aveam grijă de cei mici. Am iubit mereu copiii, nu aveam nicio notă de egoism, aşa sunt şi acum. Mama a observat şi mi-a spus: «Mergi la Pediatrie, ai să te descurci». La 17 ani, cât aveam pe atunci, nu ştiam mare lucru despre opţiune şi am avut noroc. Se intra foarte greu, erau 10-11 pe un loc. Unii dădeau de 4-5 ori până reuşeau. Eu am fost admisă din prima încercare. Aşa a început o poveste fericită, care mi l-a adus inclusiv pe soţul meu.

Dan Moraru – La mine a fost altfel. La acea vreme conta şi dosarul social, care în cazul meu nu era foarte bun din punctul de vedere al cârmuirii. Eram fiu de preot. Pe atunci, 75% din locuri erau pentru copiii cu origine sănătoasă, restul procentelor împărţite între celelalte categorii după un anumit algoritm. Asta a făcut să nu intru din prima încercare, deşi eram bine pregătit. Era o perioadă dificilă. Mi-au plăcut mult în liceu Ştiinţele Naturale, Biologia, Chimia, Anatomia. Având astfel de înclinaţii, profesia care se impunea era Medicina. M-am pregătit, dar succesul a venit mai târziu. Am făcut Şcoala Tehnică Sanitară, am lucrat şi în producţie, apoi am intrat la Facultatea de Pediatrie.


– Aţi fost studenţi într-un alt Iaşi, în vremuri altfel. Cum era pe atunci studenţia?
Evelina Moraru – Am nişte amintiri superbe. Toţi colegii mei erau calzi şi veseli, eram prieteni cu toţii, ne plimbam cu tramvaiul pe Sărărie, pe atunci era cale de rulare de la facultate direct la cămine. Aveam burse, date pe merit, care asigurau cazarea şi cantina. Aveam tot ce ne doream fiindcă ne asociam câte doi la o cartelă şi pe una o vindeam. Mâncam doi pe o cartelă. Mama nu ştia nimic, evident. Ea îmi trimitea lunar suta de lei ca să completez bugetul. Învăţam mult, enorm, şi nu doar eu, ci cu toţii. Era o onoare să fii integralist! Pe atunci structura anului universitar era alta, se termina în iunie, pe când teii erau înfloriţi. Şi acum, când simt miros de tei, am o strângere de stomac gândindu-mă că vine sesiunea. În weekend mergeam la teatru, la film, la operă, era suprema noastră distracţie.
Dan Moraru – La mine studenţia s-a derulat printr-un efort continuu de studiu. Eu cunoşteam toate ungherele Iaşului şi singura mea dorinţă când am intrat la facultate a fost aceea de a studia cât mai intens. Îmi plăcea mult să merg la teatru, am prins o perioadă de efervescenţă artistică, mergeam şi la operă, dar şi în drumeţii. Vara o dedicam excursiilor, sunt un mare pasionat de munte şi îmi ofeream recompense prin aceste călătorii prin ţară.

– Cum arăta Iaşul pe atunci?
Evelina Moraru – Era foarte frumos, deşi nu o ducea chiar foarte bine financiar. Avea un parfum aparte. Erau embleme – Piaţa Unirii, cofetăria Amandina, unde intram cu pioşenie în aşteptarea unui dulce râvnit, cafeneaua de alături unde savuram fiecare picătură de licoare. Nu mai spun de Bojdeuca lui Creangă, unde am avut şi întâlniri de dragoste, de teatru sau de operă ori de Parcul Copou, dar acestea sunt şi acum.
Dan Moraru – Erau timpuri elegante, cu oameni frumoşi. Acum e altfel, dar tot plăcut. Iaşul e mult schimbat, însă partea veche este foarte bine conservată. Partea nouă este exrem de modernă şi aduce plus valoare.

– Ce a urmat după jurământul lui Hipocrat? V-aţi temut vreo secundă de viitor?
Evelina Moraru – Am avut emoţii imense, deşi era foarte bine pregătită. Ţin minte că m-am dus, după absolvirea facultăţii, la mama, la Bârlad. M-a văzut neliniştită şi m-a întrebat ce se întâmplă, iar atunci am izbucnit: «Ce voi face eu? Cum mă voi descurca?». Mama şi-a luat un răgaz şi mi-a spus: «Trebuie să ştii, ai învăţat şase ani! Ştii să recomanzi pentru afecţiunile intestinale?». «Da», am răspuns. «Pentru tuse?». «Da», «Pentru otită?», «Da». «Sigur te vei descurca», a fost concluzia ei. Mama fusese învăţătoare şi a ales dintre cele mai comune boli ale copiilor. Ştia ea ce ştia. Ei, cu acest îndemn am plecat la drum.
Dan Moraru – Eu mi-am continuat internatul, la care intrasem prin concurs. La mine nu a fost un prim pacient fiindcă lucram în spital de ceva vreme. Internul stătea mai tot timpul în clinică, el trebuia să ştie de toate. Era un efort zilnic de a putea face faţă celor cu care lucrai. Munca de la patul bolnavului este o traducere a ceea ce este în cărţi şi viceversa.

– Prima oprire după Iaşi?
Evelina Moraru – Toată lumea mergea la ţară, mai puţini cei care erau interni. Ei urmau lucrul în spital, la Iaşi, noi eram miniştrii sănătăţii de la sate. Eu primisem repartiţie la Hălăuceşti, o comună mare, cu 9.000 de locuitori, mai toţi de confesiune romano-catolică. Dispensarul era amenajat într-un fost conac boieresc, avea condiţii bune, iar doctoriţa dinaintea mea fusese foarte apreciată. Oamenii avea aşteptări mari, erau obişnuiţi cu o asistenţă medical devotată, iar eu aveam dorinţele unui medic de 23 de ani. Voiam să le arăt că ştiu şi pot să-i ajut. Primul pacient a fost un băieţel cu otită şi am zâmbit când mi-am amintit de mama. Pe atunci sistemul sanitar era altfel, medicul pediatru făcea mult teren, vizite acasă la copii. Erau directive foarte stricte, mai ales legate de mortalitatea sugarului. Nu dădea deloc bine să ai în registre bebeluşi de până la un an decedaţi. Eu am preluat 360 de sugari şi am reuşit ca în trei ani să am mortalitate zero, printr-o muncă enormă. A trebuit să mă adaptez culturii comunităţii, credinţelor locale, să intru în ritmul oamenilor, iar ei mi-au făcut loc în inimile lor. Încet, încet le-am câştigat încrederea. Şi acum vin şi mă caută la spital copiii primilor mei pacienţi de la ţară.

– Sunt amintiri frumoase?
Evelina Moraru – La Hălăuceşti am primit cel mai frumos compliment din viaţa mea. Într-o zi, o femeie din sat m-a oprit şi mi-a spus: «De când eşti matale aici nu se mai aude clopoţica». În religia lor, când murea un adult bătea clopotul cel mare. Când un copil era dus la cimitir, bătea clopoţica, adică clopotul cel mic. Rezultatele bune mi-au adus şi Meritul Sanitar, o distincţie foarte mare, care se acorda numai specialiştilor şi după mulţi ani de muncă. Mi s-a oprit respiraţia când am urcat pe scenă – eram cea mai tânără de acolo!

– Ce-a urmat?
Evelina Moraru – Mutarea la Iaşi. Profesorul Marcel Burdea (reputat specialist, fost şef al Comisiei de Ocrotire a Mamei şi Copilului în Moldova – n.r.) avea nevoie de un asistent. M-am înscris la concurs şi am câştigat inclusiv spre surprinderea lui fiindcă până la mine nu mai acceptase femei pe acel post. Nu a fost un drum uşor nici la Iaşi fiindcă nu aveam casă, nici buletin de la Iaşi, fiica mea (devenit tot medic pediatru – n.r) era mică. Am reuşit să le fac pe toate. Am fost pe rând asistent, şef de lucrări, conferenţiar, profesor. Dar înainte de toate am fost şi am rămas medic pediatru.

– Episodul didactic este la fel de important.
Evelina Moraru – Mi-a plăcut mult munca la catedră, am făcut un crez din ea. I-am iubit pe studenţi. Am intrat mereu în amfiteatru ca în biserică, fericită, cu gândul de a oferi tot ce am mai bun, de a le da toate informaţiile de care au nevoie pentru a deveni specialişti foarte buni. Mă pregăteam enorm înainte de fiecare curs. L-am avut student inclusiv pe fiul meu, care era cel mai sever critic al meu. Îmi urmărea mereu fiecare cuvânt.
Dan Moraru – În 40 de ani de activitate cred că am avut peste 2.500 de studenţi. Am fost foarte atent cu fiecare, am avut grijă la notare, la departajare. Le-am urmărit parcursul şi suntem mândri de ei. Mulţi sunt specialişti foarte buni.

– Se tot vorbeşte în ultimii ani despre exodul halatelor albe. Aţi fost tentaţi vreodată să plecaţi din România?
Evelina Moraru – Eu am lucrat, după 1990, în Franţa, într-un spital din Lille, alături de alte trei doctoriţe românce. Mi-a fost dor de ţară, de pietrele de pe strada mea, de oamenii buni. Nu cred că aş fi putut rămâne. Erau condiţii foarte bune, financiar totul era bine, dar îmi lipsea sufletul românesc. Eu iubesc mult România şi nu aş putea trăi în altă parte. Oricât de bun ai fi, nu vei fi de-al lor niciodată fiindcă nu faci parte din cultura lor, din identitatea lor. Noi facem parte din Grupul Francofon de Hepatologie, Gastroenterologie şi Nutriţie Pediatrică şi am văzut mulţi medici români stabiliţi peste hotare. Financiar şi profesional o duc foarte bine, dar le plânge sufletul.
Dan Moraru – Am mers în străinătate doar în interes profesional şi nu am fost tentat niciodată să plec în altă ţară. Nu a intrat în planurile mele stabilirea în alte locuri.

– Ce trebuie făcut pentru ca medicii să nu plece?
Evelina Moraru – Este un lanţ de lucruri care ar trebui făcute, eu le ştiu că le-am parcurs, dar nu ştiu cum s-ar mai putea face. Să te întorci la coerciţie şi să-i obligi nu se poate, dar poţi să stârneşti o scânteie în sufletul lor încă din timpul facultăţii. Cred că ar trebui să ştie din start pentru ce se pregătesc, ce se aşteaptă de la ei. Este o concurenţă mare la admitere fiindcă ei, viitorii studenţi, ştiu că se fac medici şi că vor pleca în locuri unde câştigă foarte bine. Sunt spitale în Franţa unde raportul de gardă se desfăşoară în limba română. Dacă li s-ar oferi condiţii decente de lucru, un salariu care să-i mulţumească, să le ofere o siguranţă şi o viaţă decentă, posibilitatea de promovare cred că lucrurile s-ar schimba. Nicăieri nu e mai bine ca acasă şi cunosc medici care se întorc. Jurământul lui Hipocrat nu este doar o solemnitate, ci implică şi un apostolat pe care noi l-am făcut.

– Ce alte pasiuni aveţi pe lângă medicină?
Evelina Moraru – Îmi place să gătesc, în special bucate migălite – sarmale, ardei umpluţi, ştiucă umplută, torturi, dar nu prea am timp. Iubesc să scriu şi am cochetat cu poezia, când eram tânără voiam chiar să devin jurnalist. Îmi place foarte mult croitoria şi mi-am făcut singură toate toaletele când eram studentă.
Dan Moraru – Istoria, cărţile documentare, pictura şi chiar am mânuit penelul. Îmi place să trebăluiesc, nu stau o clipă, am grijă de grădină, de flori.

– Ce vă bucură cel mai mult în meserie?
Faptul că pacienţii noştri sunt bine, că micuţii pe care i-am ajutat sunt sănătoşi, că studenţii noştri au ajuns medici buni. Eu am susţinut încă de la început proiectul de realizare a transplantului hepatic în România. Primul pacient pe care s-a făcut primul transplant hepatic a fost un băieţel din Iaşi, recomandat de noi. El a fost pacientul profesorului Irinel Popescu. Au fost apoi mult mai mulţi şi gândul mă duce acum la o fetiţă de 10 ani, care, la un an, a primit o bucată din ficatul tatălui şi este foarte bine. Mă bucură fiecare întâlnire cu ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *