Interviuri

„Iaşul e un loc în care sunt de fiecare dată surprins cât de penibil e să crezi că Bucureştiul e buricul pământului”

La una dintre edițiile anterioare ale FILIT, iubitorii de cărţi s-au putut (re)întâlni cu Alex Tocilescu, un cunoscut scriitor, jurnalist, muzician şi publicitar. A debutat în 2005, la Polirom, cu volumul de povestiri „Eu et al”, urmate de „Carne crudă” (2007) şi „Standard”, „Imperiul Pisicilor”. Împreună cu scriitorul Luca Dinulescu, un prieten din copilărie, a înfiinţat formaţia de muzică rock „Aeroport”. A scris articole în multe publicaţii, iar acum lucrează într-o agenţie de publicitate.

– Domnule Tocilescu, aţi lucrat la biografia lui Topîrceanu. Ce v-a atras la propunerea lui Florin Lăzărescu? Cum arată „cel mai dubios lucru” pe care l-aţi făcut vreodată? Şi de ce e dubios?

– Aveam cu totul alte proiecte în cap când Florin (Florin Lăzărescu – n.r.) m-a întrebat dacă aş vrea să scriu biografia romanţată a lui Topîrceanu, despre care nu ştiam mai nimic la momentul ăla, aşa că am zis bineînţeles „da”, pentru că întotdeauna mi se pare ok să fac lucrurile pe care nu le-ar aştepta nimeni, nici măcar eu, de la mine. De-aia e un proiect dubios, că probabil cei care mi-au citit celelalte cărţi se vor întreba care naiba e legătura dintre Tocilescu şi Topîrceanu. Nu e niciuna. Sau mă rog, acum e cartea asta.

– Scriitor, jurnalist, publicitar, muzician, iubitor de pisici, preşedintele Asociaţiei de proprietari. Ar fi mult de scris pe o carte de vizită. Care este ordinea, ce a fost la început?

– Ordinea corectă e iubitor de pisici, scriitor, muzician, jurnalist, publicitar, preşedinte al Asociaţiei de Proprietari, membru de partid, dramaturg, actor. O să se mai adauge şi alte chestii pe lista asta, sunt convins.

Se poate trăi din scris, dar nu din scrisul de cărţi”

– Când şi pe ce aţi dat primul autograf? Cum v-aţi simţit? V-aţi imaginat ce se va întâmpla peste vreme cu mesajul dvs?

– Probabil că l-am dat prin 2005, la lansarea primului meu volum, Eu et al., dar am uitat complet cui i l-am dat, şi probabil că eram prea emoţionat ca să fi gândit mare lucru despre el. Mult mai memorabil a fost autograful pe care l-am dat pe sânul unei fete după un concert în Vamă al fostei mele trupe, Aeroport.

– S-a spus că „Imperiul Pisicilor” a fost cea mai vândută carte la Bookfest 2017. Se poate trăi din scris în România? Dvs trăiţi de pe urma cărţilor?

– Se poate trăi din scris, dar nu din scrisul de cărţi. De-aia şi scriu publicitate.

– Care carte, dintre cele semnate de dvs, vă este cea mai dragă? Cum aţi ales subiectul?

– Toate-mi sunt dragi, dar dacă ar trebui să aleg una, ar fi Eu et al. Pentru că-i prima şi pentru că am scris prozele din ea fără să mă gândesc că cineva o să le citească vreodată – aşa că sunt, poate, mai dezinhibate decât cele din cărţile care au urmat.

– Cum de pisicile sunt personaje principale în scrierile dvs? Sau, reformulat, de ce pisici? Este adevărat că pozele cu pisici dau bine în poze şi fac trafic pe Facebook, dar aduc şi succes cărţilor?

– Scriu despre pisici pentru că-mi plac şi pentru că cred că le înţeleg, spre deosebire de câini, găini, delfini, capre şi alte animale. Nu ştiu dacă aduc succes cărţilor, dar cel puţin cărţii mele Imperiul pisicilor par să-i fi adus noroc.

În mai toate agenţiile, doar 10% din timp facem chestii cu adevărat creative”

– Sunteţi publicitar, iar recent aţi pus la punct Mileul de Aur, eveniment în care s-au dat premiile neoficiale ale publicităţii. Era nevoie de o astfel de acţiune? De ce?

– În general, festivalurile de publicitate premiază creaţia aia mare: spoturi TV, campanii făcute pe bani grei, vizualuri fantastice, activări incredibile. Partea proastă e că multe dintre campaniile premiate nu există, de fapt, în forma prezentată la festival, ci sunt de fapt umflate cu pompa ca să pară măreţe. În mai toate agenţiile, doar 10% din timp facem chestii cu adevărat creative şi care ar putea să ne aducă faimă, glorie, bani sau toate trei. În rest, facem lucruri mărunte: afişe de pus la raft în magazin, newslettere, costume de promoter, adaptări (adică traduceri), sau căutăm cadouri de 5 lei pe care să le dăm la vreo promoţie. Împreună cu nişte prieteni din publicitate am decis să premiem chestiile astea mici, în care investim nu doar timp, ci şi creativitate – pentru că şi pentru ele ne batem capul cum le putem face cât mai bine. Cred că era nevoie de Mileu pentru că premiază ceea ce facem cu adevărat, nu ceea ce vrem să dăm impresia că facem.

– Ca preşedinte al Asociaţiei de proprietari aţi făcut schimbări? Ce vă atrage la acest rol? Uneori poate fi distractiv, alteori…

– Am devenit preşedintele asociaţiei când fostul administrator a fugit cu banii şi preşedintele vechi şi-a dat demisia. N-am făcut mare lucru, dar am reuşit să astup gaura făcută în bugetul blocului şi să plătesc facturile la timp. E şi asta ceva, chiar dacă nu-i distractiv. Măcar, cunoscându-mi colocatarii mai bine, am mai adunat ceva material pentru o carte. Sau pentru o proză, o să văd.

Mi-a fost şi frică, şi lene să-mi găsesc locul la New York”

– România, New York, Frankfurt. Privind în urmă, unde a fost cel mai bine? Cum au fost copilăria trăită nemţeşte, visul american şi maturitatea românească?

– Am plecat din ţară la 11 ani, prin octombrie 89, pentru că taică-meu s-a îmbolnăvit şi Germania era cel mai accesibil loc pentru un tratament. Adaptarea n-a fost simplă, pentru că venisem cu un bagaj de cunoştinţe complet inutil – adică copiii de-acolo avuseseră alte lecturi, alţi eroi, alte repere culturale decât mine. Cumva, consider că am o cultură română şi o etică de lucru germană, că asta am apucat să deprind acolo. După vreo 20 de ani petrecuţi în Germania, am plecat în America, la New York, care e probabil cel mai fantastic oraş din lume, dar unde n-am ştiut ce aş putea face. Mi-a fost şi frică, şi lene să-mi găsesc locul acolo, la New York, aşa că m-am întors în România, pe care până atunci o văzusem doar ca pe o destinaţie amuzantă de vacanţă. Poate şi de-aia reuşesc în continuare să o găsesc amuzantă – deşi mult mai puţin decât înainte.

– Cum e să trăieşti mereu ca la 16 ani? Sau vârsta a mai „crescut”? Ce vă place încă la adolescenţă?

– Nu mai ştiu în ce context am zis asta, dar probabil că mă refeream la faptul că mi se pare foarte dificil să fiu responsabil pentru mine însumi, pentru alţii… Nu zic că nu sunt, dar aş prefera să nu fiu, să rămân copil, să nu ştiu ce-s alea rate, să nu ştiu unde-i sediul celor de la Taxe şi Impozite, să nu trebuiască să mă scol la 8,30 în fiecare dimineaţă. Evident, e aproape imposibil să trăieşti viaţa aşa, dar probabil că ar fi mult mai plăcut.

– Şi dacă tot vorbim despre tineri, mai citesc? Aţi avut dialoguri cu ei despre lectură? Le plac cărţile? Ce preferă? Ce cărţi le recomandaţi?

– Lucrez în publicitate, şi deci am de-a face cu mulţi tineri. Nu mulţi dintre ei citesc, poate şi pentru că-s proaspăt ieşiţi din facultate şi nu mai au chef de lecturi – şi în plus au altele de făcut în viaţă. Şi mai sunt tinerii cu care m-am întâlnit în fiecare an la FILIT, deştepţi, curioşi, citiţi; poate de-aia ne place nouă, scriitorilor, Iaşul: pentru că avem impresia că acolo chiar ne citeşte cineva. În plus, există o grămadă de cercuri de lectură prin licee, iar în Bucureşti nu ştiu să fie nici măcar unul. Dacă ar fi să le recomand celor mai tineri o carte, le-aş recomanda una de-a mea, oricare, pentru că cred că scriu nişte chestii mai pe mintea lor. Sau poate doar vreau eu să cred că-s pe mintea lor, ca să mă cred de-al lor. Habar n-am, de fapt.

Viaţa unui scriitor nu se deosebeşte cu nimic de a altcuiva”

– Revenind la omul Alex Tocilescu, vă invit să creionăm un „portret robot”. Ce faceţi când nu sunteţi scriitor, publicitar, jurnalist? Ce muzică ascultaţi? Ce preferinţe gastronomice aveţi? Faceţi sport?

– Sport nu fac. Mi-e lene, n-am timp, nu-mi pasă, există multe explicaţii. Nu ştiu ce fac exact când am timp să fac ceva; de obicei, fac chestiile alea normale pe care le fac şi alţii: spăl vase, dau cu aspiratorul, mă joc cu pisicile, fumez, dorm după-masă, dacă am cum, joc jocuri inutile pe telefon, încerc să găsesc trupe noi, dar nu prea mai reuşesc, stau la cozi la instituţii ale statului, mă plimb aiurea pe străzi… Cred că viaţa unui scriitor nu se deosebeşte cu nimic de a altcuiva, doar că le facem noi să pară mai interesante, pentru că transformăm o vizită la medic într-o proză sau spălatul pe dinţi într-o poezie.

– Aveţi tabieturi? Vorbim cu Alex Tocilescu la 40 de ani, nu la 16, când nu există tabieturi…

– Bineînţeles că am tabieturi. De la cafeaua de dimineaţă la ţigara fumată pe drumul spre muncă la hrănitul pisicilor seara la paharul de Bailey’s pe care-l beau înainte de culcare, viaţa mea (ca oricare alta) e un lung şir de tabieturi.

– Ce vă place la Iaşi? Dar la FILIT?

– Pentru mine, Iaşul e, probabil şi din cauza FILIT-ului, un loc în care sunt de fiecare dată surprins cât de penibil e să crezi că Bucureştiul e buricul pământului. Oamenii sunt deschişi şi curioşi şi plini de poveşti, cred că în vizitele de până acum n-am reuşit niciodată să mă culc înainte de trei dimineaţa, pentru că mereu se găsea cineva cu care să-mi facă enorm de multă plăcere să stau de vorbă la o bere (sau de fapt mult mai multe). Mi-aş dori mult să găsesc şi la Bucureşti entuziasmul cu care e făcut acest festival şi dragostea pentru literatură pe care o văd şi la cei din public, şi la organizatori.

Lucrez în publicitate, şi deci am de-a face cu mulţi tineri. Nu mulţi dintre ei citesc, poate şi pentru că-s proaspăt ieşiţi din facultate şi nu mai au chef de lecturi – şi în plus au altele de făcut în viaţă. Şi mai sunt tinerii cu care m-am întâlnit în fiecare an la FILIT, deştepţi, curioşi, citiţi; poate de-aia ne place nouă, scriitorilor, Iaşiul: pentru că avem impresia că acolo chiar ne citeşte cineva. În plus, există o grămadă de cercuri de lectură prin licee, iar în Bucureşti nu ştiu să fie nici măcar unul”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *